Fortareata Belgrad

Situația generală

După cucerirea Constantinopolului, petrecută la 29 mai 1453, Europa se afla, iarăși, în pericol de a fi atacată în forță de către Imperiul Otoman. Bizanțul a fost lăsat, de către statele creștine apusene, să facă față aproape de unul singur dușmanilor Crucii, într-o confruntare inegală. Iancu de Hunedoara trimisese, încă din toamna anului 1452, o solie la Curtea imperială bizantină, prin care oferea un substanțial ajutor militar, solicitând, în schimb, să i se pună la dispoziție portul Selimbria sau Mesembria. Iancu primește portul Mesembria la începutul anului 1453, încheindu-se, cu această ocazie, o alianță între Ungaria și Imperiul Bizantin. Era însă prea târziu, Iancu fiind prins în hățișul problemelor de politică internă, nu a dispus de timpul necesar organizării corpului expediționar făgăduit drept ajutor bizantinilor. Singurul său gest a fost acela de a solicita, prin intermediul unei soli, trimisă în aprilie 1453, sultanului Mahomed al II-lea, să renunțe la intenția de a ataca Constantinopolul. Cu riscul de a determina Ungaria să declare nul armistițiul din noiembrie 1451, întărit în 1452, încheiat între aceasta și Imperiul Otoman, padișahul nu s-a conformat, punându-și în aplicare planul și cucerind Cetatea de Scaun a basileilor pe care a transformat-o în propria sa capitală.

Mehmed al doilea

Sultanul Mahomed al II-lea, ce-și rezolvase în mare parte problemele asiatice, putea acum să-și concentreze atenția și uriașele resurse militare de care dispunea, în direcția extinderii posesiunilor sale europene. Sultanul încalcă armistițiul cu Ungaria în vara anului 1454 și pornește spre Sofia, în fruntea unei numeroase oștiri. De aici, el se îndreaptă spre Serbia, invadând sudul acesteia și ocupând localitatea minieră Novobrodo. În continuare armata turcească înaintează spre nord și, ajungând la Smederevo, începe să asedieze cetatea. Între timp, Iancu de Hunedoara, în fruntea oastei sale, ajunge în 15 august 1454, pe malul Dunării.

Traversând fluviul, armata lui Huniade interceptează detașamentul inamic distrugându-l în totalitate. Sosind și oștirea despotului sârb Gheorghe Brancovici, împreună cu trupele trimise de ducele austriac Ulrich de Cilli, Iancu preia ofensiva înaintând până în Pirot.

La scurt timp își repliază forțele spre Vidin, după care se întoarce la Belgrad, unde va staționa cu armata sa până la venirea iernii. Iancu de Hunedoara va demisiona, în iulie-august 1455, din funcția de căpitan suprem al Ungariei, cedând totodată, unele dintre cetățile mai importante, inclusiv Buda. Pentru a evita izbucnirea unor conflicte cu marii baroni ai Ungariei, ce ar fi degenerat într-un adevărat război intern, Iancu de Hunedoara va accepta ca fiul său mai mic, Matia, să stea la Curtea regală.

Prin luna septembrie 1455 sosea la Ragua, din Grecia, o veste neliniștitoare. Turcii pregăteu pe Dunăre o flotă de război. În primele luni ale anului următor se primiră știri tot mai dese despre mari pregătiri turcești. Au fost trimise iscoade în Balcani pentru a afla în ce măsură aceste vești erau adevărate. Din Constantinopol și din alte părți erau aduse materiale trebuincioase pentru turnarea de tunuri. Alte mașini de război se găseau pe flota dunăreană a turcilor, care începea să se adune la Vidin. Sultanul era, prin luna aprlie, la Adrianopol, orașul forfotea de armata turcească care se va îndrepta curând către fortărețele de la Dunăre și asupra Ungariei.

Iancu de Hunedoara Brunnner Ausgabe gravura

Iancu de Hunedoara se aștepta de mult la acest atac decisiv. A prevenit de multe ori nobilimea asupra unei clipe grele ce avea să vină. De pe la sfârsitul anului 1455, Iancu înștiințase pe legatul papal, cardinalul Carvajal, că el era gata să dea 7.000 de ostași pentru viitoarele lupte cu turcii. În schimb, cerea un ajutor militar cât mai temeinic. În ianuarie 1456, Carvajal îi răspunde în cuvinte măgulitoare, dar echivoce, sugerând vizibil slaba speranță de ajutor: „Ne încredem în Domnul, că acei 7.000 de oameni, chiar dacă alt ajutor omenesc ar lipsi, vor dobândi victoria, sub conducerea domnului guvernator, Machabeul timpului nostru”.

Carvajal nu putea să nu vadă că era cu totul absurd să-l sfatuiască pe Iancu să lupte numai cu cei 7.000 de soldați pe care spera să-i adune singur. De aceea, cardinalul crezu potrivit să stăruie din nou pe lângă papa Calixt al III-lea în favoarea unei cruiade împotriva turcilor. Noul papă se arăta foarte zelos în această privință. Metoda predicării de cruciade nu putea crea bisericii nici o dificultate și nici o obligație deosebită. Dimpotrivă, ea câștiga prestigiu în fața lumii, arătând astfel că se preocupă de apărarea Europei.

Călugărul italian Ioan de Capistrano, trimis în părțile Ungariei ca inchizitor împotriva ereticilor, a fost cel dintâi care a luat crucea, la 14 februarie 1456, începând predicarea noii cruciade. Nu mai departe decât în Transilvania, Capistrano luase măsuri brutale împotriva ortodocșilor. Iancu de Hunedoara l-a sprijinit pe Capistrano în acțiunile sale, dar nu considera de loc potrivite, în acel moment violențele religioase împotriva unei populații pașnice, el n-ar fi voit să îndepărteze poporul simplu de ideea luptei împotriva turcilor, prin asmenea persecuții.

Iancu avea în vremea aceasta preocupări mai serioase, lua măsuri de întărire a liniei Dunării. O dietă a fost convocată de urgență, în aprilie 1456, cu rostul de a lua măsuri excepționale de apărare. Se decretă ridicarea generală a armatei. Arhiepiscopul-primat al Ungariei, episcopul de Oradea și Iancu de Hunedoara trebuiauă ceară de îndată legatului papal să scrie lui Calixt al II-lea despre gravitatea situației, urmând plecarea unei flote în strâmtori, pentru a stânjeni mișcările turcilor. Ani de zile îl impiedicaseră pe Iancu să înarmeze țara așa cum dorea el. Acum recunoșteau că Ungaria nu va fi capabilă să reziste singură și cereau neapărat un ajutor dinafară, strigând că era în joc soarta creștinătății întregi și că o întârziere ar fi fatală. Iancu de Hunedoara întări garnizoanele cetăților mai direct amenințate. La Belgrad trimise 5.000 de mercenari unguri, cehi și poloni, punându-i la dispoziția comandantului cetății, Mihail Szilagyi. Acestuia îi dădu ordin să se folosescă de toate mijloacele pentru a întări fortăreața.

Castelul Corvinilor Hunedoara

În legătură cu măsurile de apărare a Belgradului trebuie pusă și întorsătura pe care o iau relațiile cu Țara Românească în primăvara anului 1456. În ultimii ani, raporturile dintre Iancu de Hunedoara și Vladislav al II-lea fuseseră schimbătoare. Domnul muntean contribuise la mijlocirea păcii dn 1451. Se pare însă că intrase în legături prea strânse cu turcii, căci dupa 23 aprilie 1452 sau în prima jumătate a anului următor, Iancu i-a confiscat posesiunile din Transilvania: Almașul, poate și Făgărașul, atrăgând plângerile lui Vladislav și chiar încercări de răzbunare prin incursiuni în ținutul sașilor din sudul Transilvaniei. Conflictul se aplanează înainte de 24 septembrie 1453, dar fără a se limpezi întru totul motivele de neînțelegere. La sfârșitul anului 1455, relațiile se înrăutățiseră din nou. O incursiune munteană, ajutată de turci, atacă cetatea Saan,Vladislav însuși pradă în sudul Transilvaniei, păgubindu-i mai ales pe sași, care adăpostiseră la ei pe pretendentul la tron Vlad, fiul lui Vlad Dracul. Sunt jefuite și moșii ale lui Iancu de Hunedoara. Unor detașamente turcești li se îngăduie să treacă prin Țara Românească, spre a pătrunde în Transilvania. În toamna aceluiași an, prin noiembrie, Iancu, care mersese la Brașov, s-a străduit să ajungă la o împăcare, spera să obțină ajutorul lui Vladislav al II-lea împotriva turcilor. Încercările sale au rămas fără urmări durabile, căci înainte de 7 aprilie 1456 Iancu de Hunedoara are de înfruntat o răscoală a românilor făgărășeni, pe care o sprijinea domnul muntean. Astfel, Iancu l-a ajutat pe pretendentul Vlad, care va fi supranumit Țepeș, să pătrundă în Țara Romănescă pentru a detrona pe Vladislav al II-lea. Vlad Țepeș avea și sprijinul unei părți din boierime. Evenimentul s-a petrecut între 15 aprilie-26 iunie 1456. Vladislav a fost ucis, probabil în lupta, iar Vlad Țepeș rămase domn. Iancu se asigura astfel mai trainic împotriva unui atac turcesc prin Țara Romănească și își putea concentra forțele pe frontul principal de la Belgrad. El nădăjduia și în concursul mereu neînvinsului Skanderbeg și al albanezilor săi. Skanderbeg avea chiar de gând să trimită armată în Serbia, dar acțiunea lui a fost împiedicată printr-un atac turcesc dezlănțuit cam în același timp cu înantarea armatei otomane către Belgrad.

Lui Iancu de Hunedoara îi rămâneau prin urmare doar forțele militare interne. Cu toată obligativitatea înfățisării generale la oaste, marii nobili și înalții prelați nu s-au mișcat. Un bun pretext le era furnizat de însăși atitudinea lașă a regelui. Se strânseră astfel în tabăra de la Seghedin numai oștile unor feudali mai mici. Adăugându-se trupele transilvănene, mereu credincioase lui Iancu, și cele de mercenari, armata s-a ridicat la aproximativ 20.000 de oameni, socotind și partea trimisă înainte, spre a întării garnizoane Belgradului. Foarte puțin, în comparație cu armata otomană care se zvonea a fi de 100.000-200.000 de oameni, care se îndreptau spre Belgrad. Îi veni însă un ajutor neașteptat din partea acelora pe care feudalii nu voiau niciodată să se sprijine, însă în care Iancu de Hunedoara avusese întotdeauna o încredere ce-i era acum răsplătită, se ridicară la luptă masele populare.

Slab înarmați, dar înfrângând cu însuflețirea lor toate piedicile puse de nobili și de conducerea orașelor, acești oameni porniră spre Belgrad. Erau mulți meșteșugari și țărani, sau preoți săraci. Mulți dintre ei aveau doar bâte și praștii. Unii, învinși de greutățile drumului, nici n-au mai ajuns la destinație, ori au sosit după ce luptele se sfârșiseră. Se adunaseră deci și mulți cruciați, venind de pretutindeni, în tabăra de la Seghedin. Izvoarele spun că ar fi fost în jur de 60.000 de oameni. Un colaborator al lui Capistrano, Giovanni Tagliacozzo, scriind chiar din Belgrad, vorbește, probabil mai aproape de adevăr, numai de vreo 27.000.Pe când poporul alerga sub steagurile lui Iancu, armata otomană se apropia de Belgrad. Ea trecu prin Sofia, înaintă apoi către Dunăre, prin valea Moraviei.În ultimele zile din iunie, turcii au început să apară în văzul Belgradului. Înconjurară treptat orașul din toate părțile, revărsând în jurul său o mare de corturi albe. Bombardarea zidurilor a început în ziua de 4 iulie 1456. Sultanul Mahomed și-a desfășurat armata în trei secțiuni: corpul Rumelian pe flancul drept, corpul Anatolian pe flancul stâng, iar în mijloc erau gărzile personale ale sultanului, ienicerii și comandamentul. Ienicerii și anatolienii erau trupe de infanterie grea. Corpul Anatolian avea majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană de aproximativ 200 de vase fluviale avea restul.

Asediu Belgradului dupa o pictura turceasca

Pe Dunăre, mai în sus de Belgrad, a fost împinsă flota turcească. Belgradul era o fortăreață deosebit de puternică, a mai înfruntat și în 1440 un asediu turcesc. Era așezat pe o înălțime, la confluența Dunării cu Sava, fiind astfel apărat de obstacolul natural al cursului râurilor.Înspre sud avea un șir dublu de șanțuri și întărituri de pământ. Ziduri masive îl apărau din toate părțile. La rândul ei, armata turcească se dovedi a nu fi chiar așa de puternică pe căt spuneau zvonurile. Nu însuma mai mult de 100.000 de ostași, dintre care mulți erau creștini renegați. Pe aceștia, turcii îi aduseseră cu ei fiindcă se pricepeau în luptele de asediu. Erau însă oameni care nu luptau cu suflet de partea turcilor, mulți din ei au dezertat. Tot din luna iunie se puse în mișcare și armata lui Iancu de Hunedoara, pornind spre gura Moraviei. La 22 iunie a trecut prin Timișoara, iar peste câteva zile era la Kubin, pe malul de nord al Dunării. De-a lungul marelui fluviu începuseră deja luptele. Flota turcească nu sosise încă, astfel că Iancu trecu Dunărea și a început lupta de hărțuială cu turcii, retrăgându-se treptat spre Belgrad.

La 2 iunie ajunse în cetate Capistrano, cu cinci corăbii mari ce purtau primele detașamente de cruciați. Îndată după sosire el porni pe Dunăre, cu trei vase, să-l întâlnească pe Iancu, aflat în luptă cu avangarda turcească, nu departe de răsărit de Belgrad. A doua zi Capistrano scria din Belgrad că turcii vor începe în fiecare clipă asediul și cerea insistent ajutorul regelui Ungariei, al prelaților și al nobililor. Iancu de Hunedoara își desprinse oastea din luptele de hărțuială cu avangarda turcilor și se retrase la nord-vest de fortăreață, așezându-și tabăra lângă cetatea Zemun. Iancu a dat porunci să se adune la vărsarea Tisei în Dunăre, toate vasele de care se putea dispune. Când această flotă a fost pregătită, Iancu l-a înștiințat pe Mihail Szilagyi, comandantul garznizoanei de la Belgrad și cumnatul său, să fie gata pentru ziua de 14 iulie, spre a ataca din spate flota otomană. Acesta a pregătit aproximativ 40 de vase.Pe malurile fluviului,în dreptul locului unde avea să se dea bătălia, se concentră armata de uscat, în jur de 15.000 de oameni, dintre care mulți cruciați, în frunte cu Capistrano. La 14 iulie, flota ungară a atacat navele otomane şi a spart blocada, Iancu putând duce trupe şi provizii în oraş. După o săptămână de bombardamente însă, zidurile Belgradului prezentau spărturi în mai multe locuri. A doua zi, cu toate că Iancu dăduse ordine clare de a nu se ataca tabăra otomană, se pare că ţăranii de sub comanda lui Capistrano au început să hărţuiască trupele din faţa lor.

Aflat în mijlocul a aproape 2.000 de cruciaţi aflaţi în plin asalt al poziţiilor otomane, n-a avut altă opţiune decât să-și îmbărbăteze oamenii şi să-i conducă în luptă. Deși turcii aveau corabii mai bune, au fost înfrânți. Calea Dunării era din nou liberă și încă din a doua zi, în 15 iulie, în Belgrad pătrunseră trupe proaspete, arme și alimente. În partea de sus, spre Zemun, turcii n-au putut menține blocada.

Victoria navală de pe Dunăre a fost întâiul moment cheie al bătăliei de la Belgrad. Din partea sultanului, continuarea asediului fără a căuta să restabilească blocada pe fluviu a fost o greșeală mare, decurgând probabil, din subaprecierea resurselor lui Iancu. O altă greșeală a sultanului a fost concentrarea atenției asupra cuceririi fortăreței și neglijarea posibilității unei bătălii în câmp deschis, cu caracter de manevră, în zona imediat înconjurătoare. După spargerea blocadei au început a sosi în număr tot mai mare detașamentele de cruciați, așezându-se în tabăra de pe malul stâng al Savei. Din această tabără pătrundeau în fiecare noapte în oraș detașamente de ajutor, ducând mai ales provizii.

După ce și-a văzut flota împrăștiată, sultanul continuă cu mai multă furie asediul pe uscat, doborând mare parte din ziduri. Asediații aruncau săgeți asupra soldaților otomani. Zilnic, turcii mai dădeau și atacuri parțiale,ce erau însă respinse. Mahomed al II-lea a horărât asaltul general pentru ziua de 21 iulie. Tabăra turcească se puse în mișcare în întregime. Iancu de Hunedoara îmbarcă o parte din armată pe corăbii, pentru a o putea mișca cât mai ușor înspre locurile amenințate. În 21 iulie a început asaltul general, care a început seara şi a continuat toată noaptea. Turcii au pătruns în oraş şi au început asaltul fortăreţei propriu-zise. În acest moment, Iancu a ordonat ca materiale inflamabile să fie aruncate asupra asediatorilor şi să fie aprinse, inclusiv în șanțurile săpate strategic de-a lungul zidurilor exterioare. Astfel, un zid de foc s-a ridicat între ienicerii care pătrunseseră adânc în fortificaţie şi restul trupelor otomane. În lupta cruntă ce a urmat, soldaţii lui Szilagyi i-au masacrat pe toţi ienicerii, iar armata ungară a încercat să-i nimicească pe cei ce asediau zidurile din afară, cauzându-le pierderi grele. La căteva zile, tabăra cruciată a trecut Sava și s-a aruncat asupra oștilor din Anatolia. Armata turcească a dat semn de descurajare, fiind invinsă. Din Belgrad, scrisorile lui Iancu de Hunedoara și ale lui Capistrano răspândiră pretutindeni știrea marii victorii împotriva celui care cucerise Constantinopolul. Europa sărbători ca niciodată victoria.

Imediat după izbândă, au început disensiunile între aliați, datorită orgoliilor de a-și pune numele în dreptul victoriei. Este ciudat de ce Iancu nu a părăsit zona, având în vedere ciuma care fusese adusă de otomani la Belgrad și care acum se răspândea în rândul cruciaților. Era clar că otomanii nu vor reveni foarte curând, tabăra putea fi mutată, iar Iancu ar fi putut părăsi Zemunul pentru a se pune la adăpost de focarul de infecție.

Alegerea sa de a rămâne pe loc poate fi așadar un semn că rana primită în luptă era importantă. În ziua de 11 august 1456 a sosit o veste tristă, în tabăra de lângă Zemun, Iancu de Hunedoara murise, răpus de molimea ciumei, care cuprinsese armata. Întreaga lume a rămas adânc tublurată. Trupul marelui erou a fost adus și înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia.

Despre acest trist eveniment scrie cronicarul polonez Dlugosz: “moartea lui a fost păgubitoare nu numai țării Ungariei, ci întregii lumi creștine, căci nimeni nu se afla printre principii și baronii unguri care să ducă mai cu însuflețire lupta împotriva turcilor.“ Victoria de la Belgrad întârzie pentru aproape 70 de ani cucerirea Ungariei de către turci şi redresează moralul europenilor, zguduit după căderea Constantinopolului. Totodată, izbânda lui Iancu este cel mai strălucit moment al carierei sale militare.

Balica Doris Antonio, Istorie, anul 3
Sursa: https://www.academia.edu

Print Friendly