Artur Enășescu (n. 12 ianuarie 1889 – d. 4 decembrie 1942) a fost unul dintre cei mai talentați poeți români din perioada interbelică. A publicat poezii, cronici literare și articole în numeroase reviste și ziare din perioada interbelică: Epoca, Luceafărul, Universul literar, Familia, Rampa, România eroică, Îndrumarea ș.a. Artur Enășescu a fost distins în anul 1927 cu Premiul “Ion Pavelescu” acordat de Societatea Scriitorilor Români pentru cel mai bun sonet (sonetul „Afrodita”). Multe din poemele scrise de Artur Enășescu au devenit texte de pricesne sau de romanțe celebre (Cruce albă de mesteacăn – Jean Moscopol, Țiganca – Doina Badea, E Rița, fecioara cu ochii sprințari – Ioana Radu)

Afrodita

În hău de mări, bătute de furtună,
La pieptul spumegatului talaz,
Prinzându-i gingaş, braţul de grumaz
Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,
Uniţi de sorţi pe-al apelor podghiaz,
Născură, robi aceluiaşi extaz,
Nemărginirea, floare de genună.

Şi haosul gemu de fremătare,
Când cea dintâi semeaţă-ntruchipare,
Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare şi suavă,
Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele,
Din zvârcolirea undelor rebele.

Destinul poetului Artur Enășescu (“acel nefericit al boemei”) a fost cu adevărat unul tragic. “Fecior de boier, a dus o copilărie fără griji, a avut putința să-și însușească o educație aleasă, o cultură temeinică. Și-a continuat studiile la Paris unde a luat chiar un premiu al „Feminei”, pentru cea mai inspirată baladă a lunеі. La cafeneaua Capșa de odinioară, unde se decretau valorile artistice, era răsfățatul confraților, iar prin cenaclurile literare și revistele „Flacăra” și „Convorbiri literare” poeziile publicate vesteau un mare talent. Cei care l-au cunoscut pe atunci afirmă că Artur Enăşescu era un tânăr înalt, mlădios, cu ochi scăpărători sub fruntea lată, îmbrăcându-se cu o eleganță cum nu mai era altul.” (1)

O dragoste neîmpărtășită avea însă să îl aducă pe genialul poet în umilitoarea postură de om al străzii. Am descoperit – în parte – tragica poveste a poetului citind două articole dedicate lui Artur Enășescu publicate în presa interbelică:

Artur Enășescu – Povestea de dragoste

„Puțin timp însă după aceea începe odiseea tristei sale întâmplări. Tocmai în clipa când poetul își începea ascensiunea lui frumoasă, în zilele când îi apărea cartea de versuri “Pe gânduri”, Arthur Enășescu se înamorează de o fată. Poate că, nu întâmplător, azi poetul își târăște existența mizeră prin mansardele hotelurilor din cartierul Griviței. Acolo a început și drama care trebuia să-i înstruneze și mai aprig lira, să-l facă să scoată din ea sunete unice de durere și sfâșiere, și apoi să-l arunce în brațele nebuniei.

Povestea a început în fața unei ferestre. În fața unei ferestre de femeie iubită. Locatarii caselor din jurul bisericii Manea Brutaru din calea Griviței au observat la un moment dat un tânăr înalt, svelt și frumos, care da regulat târcoale unei căsuțe din preajma bisericii. Fusese o idilă începută suav, care a trebuit să se întrerupă tocmai în clipele ei cele mai frumoase. Ca să scape de insistențele tânărului poet care îi purta durerea și dragostea prin preajma casei, tânăra aleasă a gândurilor stihuitorului a plecat într’o bună zi la țară. Poetul a continuat să dea târcoale casei. Văzând că iubita lui nu se mai arată ziua, a început să vie noaptea. Noapte de noapte, felinarele, stelele și sergenții din post au recepționat silueta din zi în zi mai slabă și mai firavă a insului care dădea rondul unui colț de stradă.

Au trecut o vară și o toamnă și a venit iarna. Poetul n’a observat că de atâta umblet, picioarele au evadat din pantofi și pantofii se târâie pe lângă picioare, doar ca niște rămășițe de zdrențe. Poetul continua să colinde porțiunea de loc din fața casei iubitei. Dacă n’a fost în stare să-l gonească arșița verii, ploile insistente ale toamnei desigur ca n’au reușit să-l gonească din preajma ferestrei iubitei, nici viscolele și zăpezile iernii. Cu ce’și ținea zilele omul, umbra de om, fantoma care colinda zi și noapte în fața bisericii Manea Brutaru? Dumnezeu știe! Poate că se milostivea din când în când un vecin, sau vreun cunoscut, sau vreun prieten, să bage cu sila între dinții care uitaseră să mestece un codru de pâine și o cană cu udătură.

Așa l-a prins păienjenișul nebuniei pe poet. Colindând zi de zi, ani întregi, de-a rândul, drumul drag, în fața ferestrei care trebuia să se împodobească, într’o bună zi, de chipul luminos și alinător al celei dragi care totuși a rămas închisă și întunecată.” (2)

Artur Enășescu – Declinul

“Într’o bună zi, boala l-a trântit la pat. Boală grea din cauză că organismul cu desăvârșire slăbit și inanizat, nu reușea să ție piept și să lupte contra răului ce se încuibase în el. Când s’a sculat, în sfârșit, mai rămăsese abia o umbră vagă din bărbatul tânăr, frumos și elegant ce fusese altădată. Și în febra bolii, în nopțile de sbatere cu fantomele trecutului, când te lupți năpădit de sudoare să te eliberezi de stafiile care vor să te gâtuie, poetul a uitat locul colindului, memoria lui a pierdut acel punct de reper topografic al tragediei lui.

A rămas însă ideea fixă a colindului. Nu în locul vechi, pe care nu îl mai recunoștea, ci în cuprinsul altui cartier. Și astfel, obișnuiții Căii Victoriei, s’au trezit într’o bună zi cu tânărul înalt și deșirat care face toată ziua, pe ploaie sau pe soare, pe frig sau căldura, naveta între Capșa și Palat.

O vreme, Arthur Enășescu a trăit din mila intermitentă a confraților săi, care, unul îi strecura banii necesari unei mese mizere, altul gologanii cu care să-și poată închiria un pat la un hotel de a treia mână. Unii dintre ei au mers însă mai departe și un tânăr dramaturg (notă: Camil Petrescu?), care a avut în ultimii ani un foarte mare succes cu un roman al războiului și al dragostei, a mers până acolo cu frăția camaraderească încât îi făcuse poetului o modestă pensiune regulată pe care venea să i-o înmâneze personal. Mai mult încă, atunci când venea la săptămână să-l viziteze, romancierul îl căra pe poetul cu mintea împăienjenită de nebunie, îl târa până la o baie din apropiere. Plecau de la hotel, romancierul cu legăturica de primeneli sub braț, poetul, docil, în urma lui. Amănuntul acesta înduioșător mi l-a servit portarul hotelului în care își târăște astăzi existența Arthur Enășescu. (2)

Poetul care își plimba nenorocul pe Calea Victoriei

“Într’o noapte – sunt câțiva ani de atunci – luam masa târziu la un restaurant din preajma gării. Sala plină de fum și larmă, adăpostea o mulțime cosmopolită: femeile sulemenite dădeau o atmosferă de cârciumă de port – așa cum se află multe localuri în acel cartier ciudat, străbătut de numita Cale a Griviței.

O voce de femeie îmi atrase atenția prin chicoteala deșănțată ce țâșni de la masa vecină:
– Ia uite, dragă, cine intră pe ușă!…
Am privit și eu. Un bărbat înalt, adus de mijloc, cu pălăria pleoștită pe ochi, cu hainele sdrențuite, se strecură înăuntru, ca o nălucă a întunericului. Când figura de actor consumat fu luminată strident de becurile electrice, se putea vedea că mai stranii decât îmbrăcămintea, apăreau ochii și zâmbetul. Într’adevăr, căutătura lui părea că vine din altă lume, iar rictusul imobil din jurul gurii mărturisea tot tragicul existenții omenești.

L-am cunoscut imediat. Era poetul pe care-l întâlneam zilnic, plimbându-și nenorocul pe Calea Victoriei, așteptând ceasuri întregi în colț la cafeneaua Capșa, un ban de la prieteni sau o țigară. În ultimul timp, nu-l mai văzusem; știam că era internat, undeva într’un sanatoriu, de aceea fui surprins găsindu-l în puterea nopții, prin aceste locuri.
Poetul înainta halucinat spre patron.
– Am venit să iau masa.
– Nu mai am nimic pentru d-ta. Trebuia să vii la prânz. N’avem nimic, înțelege odată.
Răspunsul izbi răspicat, drept în față, cu obișnuita insolență de cârciumar, apoi patronul îi întoarse spatele.
– Dar e plătit, mai îngână, după o clipă de ezitare, întârziatul.

Scena păru destul de hazlie pupezelor de lângă mine, amuzându-se destul de bine. Barmanul rămăsese nedumerit, în mijlocul sălii, purtându-și ochii flămânzi pe la mese. Chelnerii veneau și plecau, ducând pe tăvi fripturi a căror aromă chinuia foamea. Poetul mai făcu nehotărât vreo câțiva pași și iar se opri, ca un semn de întrebare. În clipa aceea viziunea albatrosului baudelairian mi se păru mai vie ca niciodată. Și aici, sburătorul stângaci se împleticea în aripile prea lungi, spre marea veselie a marinarilor de pe covertă.

Cuvintele individului de la tejghea le simțeam și eu ca niște pietre pe suflet. Îndemnat de o vagă mustrare, l-am chemat pe patron.
– Ce este cu domnul de colo?
– A cerut masa, dar trebuia să vie la amiază. Persoana care mi-a achitat abonamentul nu a plătit numai pentru dejun. De altfel, azi chiar se isprăvește.
– D-ta știi cine-i omul din sală?
– N’am onoarea să cunosc astfel de clienți.
M’am uitat atunci țintă în ochii birtașului și cred că privirea mea spunea multe. Mi-am domolit totuși revolta, sorbind până la fund paharul cu vin de pe masă.
– Ascultă, domnule patron. În școlile noastre este prețuit tare mult unul Eminescu, poet mare și vestit ca un ministru.
– Poate este dumnealui, rânji stăpânul.
– Nu. Ăla a murit acum vreo jumătate de veac. Dar în viață a rătăcit de multe ori tot așa de bolnav și nemâncat și nimeni nu-l ajuta, deși astăzi nația se fălește cu el. Tânărul acesta a scris și el poezii frumoase pentru bucuria noastră și-apoi, numele lui începe tot cu E… Enăşescu. Artur Enăşescu îl cheamă. Nu-i vina lui c’a întârziat. Poeții, ca și păsările, apar numai când îi răzbește foamea. D-ta pari un om de treabă. Hai, fă un gest mare și trece-i blidul de la prânz la masa de seară. Nu-l lăsa să plece flămând. Poate ai ascultat și d-ta vreodată, cântecul acela: „Сruce albă de mesteacăn!”
– Cum nu, chiar orchestra mea îl cântă.
– Ei, să știi că este făcut de clientul acesta al d-tale.
– Dacă astfel stă chestia, îi dau, cum să nu. Eu nu m’am opus, ziceam numai…
– Și încă ceva, mai dă-i și un pahar cu vin de la mine și te rog nu-i spune ce-am vorbit noi. Nu-l întreba nimic și vorbește-i domol, ca unui frate suferind.

Birtașul înclină de câteva ori capul, destul de fâstâcit, apoi se depărtă cu fața stacojie și zâmbitoare, ca o lună plină. Am văzut cum l-a poftit cu ceremonie la o masă, întrebându-l ce dorește.
– O supă cu găluște, a rostit cu sfială poetul.
Privirea lui devenise neliniștită. Nu știa ce să creadă. L-am urmărit mult timp cum rupea delicat cu mâinile osoase miezul alb al pâinii, cum sufla cu atenție în lingură, sorbind rar, ca după o rețetă, silindu-se să fie cât mai corect, cât mai nebăgat în seamă.

Un fluierat de tren se auzi dinspre gară. Larma din încăpere începea să se ostoiască, până și guralivele de lângă mine păstrau o tăcere ciudată; poate, din instinct, pricepuseră ceva sau, probabil, erau obosite de alcool. Pe albul peretelui se profila, uriașă, umbra poetului și sărmana însoțitoare părea că se închina și mulțumește unui Dumnezeu nevăzut.” (1)

Ultimul act al tragediei

„Oare unde sălăşluia sămânța ascunsă a boalei lui Enăşescu și de unde începea întunecarea? Iată o taină pe care, mi’nchipui, că n’a aflat-o nimeni. În ultimii ani, într’adevăr, Artur Enăşescu n’a mai fost văzut pe străzile Capitalei. Era internat în Sanatoriul din Șoseaua Giurgiului, iar “Casa Scriitorilor” îi servea o pensie pentru întreținere. Acolo l-am vizitat, acum trei luni, să-i dau niște ajutoare suplimentare de la „Societatea Scriitorilor Români”.

La pavilionul No. 6 de bărbați nimeni nu-l cunoștea, nimeni nu auzise de poetul Artur Enăşescu. Destinul îi juca renghiul până la capăt. Am întrebat multă lume, până când o tânără infirmieră mi-a răspuns:
– Poate o fi acela cu tichie neagră în cap?
– Cheamă-l, te rog, și pe acela.
Într’adevăr a apărut Artur Enăşescu, dar așa de îmbătrânit încât mai să nu-l recunosc nici eu. Purta o bască neagră pe capul chel, iar pe sub halatul de spital, se putea ghici starea de slăbiciune. Cred că nu m’a mai recunoscut, totuși s’a arătat tare bucuros de ajutorul primit și într’o franțuzească impecabilă mi-a spus:
– Voi avea de acum tutun. Mâncarea o fi ea necesară, dar în zilele când pot să-mi cumpăr țigări de la cantină, mă simt mulțumit ca un prinț.
La plecare mi-a întins, cu mare efort, o mână de gheață și am presimțit că ființa pământească a poetului se apropie cu pași repezi de marea trecere.

În ziua de 4 Decembrie 1942, peste ultimul act al tragediei lui Artur Enăşescu s’a lăsat cortina de pământ. La citirea rândurilor prizărite prin ziare, vestind moartea poetului, unii dintre confrați, aducându-și aminte că nu i-au mai văzut umbra încovoiată pe străzi, vor fi exclamat cu uimire:
– Dar, parcă Artur Enăşescu, murise mai demult!
Iar alții, vor murmura cu compătimire:
– Bine că s’a îndurat Dumnezeu!
Cunoscuții ce l-au ocolit câte odată cu înfiorare (și câți dintre noi n’am făcut aceasta?) pot să fie bine încredințați că Artur Enăşescu a murit cu adevărat și umbra lui nu va mai tulbura pe nimeni.
Albatrosul ce a stat atâția ani zăvorât în cușca de lut și-a deschis în sfârșit aripile, a aruncat o ultimă privire pe pământul unde a fost batjocorit, apoi s’a pierdut în largul nemărginirii.
Pentru societatea în care a suferit acest poet de talent, a rămas o sfântă datorie: o ediție completă a operelor sale și poate la căpătâi un semn creștinesc de piatră pe care să se sape adânc pentru viitorime aceste trei cuvinte: Sărmanul Artur Enăşescu.” (1)

Surse:

(1) articolul “Sărmana umbră a poetului” – semnat I. Valerian (pseudonim al lui Valeriu Ionescu – poet, prozator și jurnalist român) – publicat în revista “Universul literar” – numărul din 30 decembrie 1942
(2) articolul “Panoptic bucureștean: un poet în stradă“ – semnat “C. Balt.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 12 octombrie 1932

Print Friendly