În 1842, pe când Dieta de la Cluj încerca să impună limba maghiară ca limbă de stat oficială în Transilvania în locul celei latine, un învățat sas, profesorul, istoricul și pastorul Stephan Ludwig Roth, din Mediaș, publică broșura “Războiul limbilor în Transilvania”, în care afirmă: “Nu văd nevoia de a impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română”, pe care “o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii.”
Ungurii nu au putut uita și ierta această poziție a lui Stephan Ludwig Roth, dar și participarea la Revoluția de la 1848, când s-a situat constant de partea națiunii române, și îl condamnă la moarte “pentru înaltă trădare”, în 1849. Numele celor care au săvârșit această faptă ticăloasă au căzut în uitare, în timp ce al lui Stephan Ludwig Roth este păstrat cu cinste, atât de etnicii germani, cât și de românii ardeleni.
Faptul că sașii din Transilvania “înțelegeau și vorbeau românește” se poate dovedi chiar și mai devreme, la începutul sec. al XVI-lea, mai precis la 1521, anul redactării primului document scris în limba română (descoperit până acum), Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, un text scris într-o frumoasă limbă românească, puțin diferită de cea vorbită astăzi, adresată judelui Brașovului, Hans Benkner. Scrisă cu litere chirilice, nefiind un act oficial, adresată totuși unui oficial, scrisoarea dovedește ceea ce spuneam mai sus că sașii, indiferent de poziția socială, vorbeau românește, atunci când împrejurările cereau acest lucru. Dacă acest Hans Benkner nu ar fi cunoscut limba română și nu ar fi avut o relație specială cu românul Neacșu din Câmpulung, atunci scrisoarea ar fi fost scrisă într-o limbă de cancelarie, slavona sau latina. Însuși numele “românizat” al destinatarului scrisorii, “Hanăș”, dovedește că cei doi (Neacșu și judele Brașovului) vorbeau românește când se întâlneau, nefiind nevoie de un al treilea interlocutor, translator. Să nu uităm apoi că, în Scheii Brașovului exista o puternică comunitate românească, ce va da prima şcoală cu limba de predare română din Transilvania și numeroși cărturari, care vor contribui la afirmarea conștiinței naționale și promovarea scrisului în limba română.
De altfel, primul dicționar geografic al Transilvaniei, realizat tot de un etnic german, (Siebenbürger geogrphisch-, topographisch-, statistisch-, hydrographisch und orographisces Lexicon, bearbeitet und alphabetisch geordenet von Ignaz Lenk von Treuenfeld, Wien, 1839, 4 vol.) confirmă faptul că majoritatea denumirilor sunt românești, așa cum le și transcrie autorul: ”die meisten sind walachisch, die wenigsten ungarisch oder deutesch”. (Revista Transilvania, 1900, nr.4, pag.98, studiul lui Silvestru Moldovan.)
Exemplele se pot înmulți, dar cred că cele de mai sus sunt edificatoare pentru a susține ideea de bază a acestor rânduri, aceea că elementul românesc a avut un rol esențial în evoluția istorică a Transilvaniei, chiar dacă multă vreme a fost o “cenușă reasă”, vorbită numai de rău, permanent batjocorită, tolerată numai “extramuros” (nn: în afara zidurilor cetății), fiindu-i interzis accesul între zidurile orașelor. Cum istoria este scrisă întotdeauna de către învingători și puternicii zilei, românii nu se prea regăsesc în cronici până în pragul epocii moderne, când Occidentul redescoperă cu o anumită voluptate Dacia străveche și pe urmașii dacilor de pe Columna lui Traian, VALAHII cum îi numeau cele trei națiuni privilegiate, ROMÂNII cum se numeau ei înșiși: “Valachul de azi se numește pe sine Ruminyi și cu toată dejosirea sa de azi se ține mândru de vechea sa origine tradițională” – notează un călător englez prin ținuturile ardelene (“Hungary and Transilvania” by John Paget, 1842, Leipzig – în trad. germană), citat de Silvestru Moldovan în Revista “Transilvania” , 1900, nr.5, pag.116, adăugând: “eu nu i-am aflat așa de răi, cum mi-au fost descriși. (…). Oricât de incult să fie Românul, el totuși are un sentiment profund, el iubește țara ale cărei țarine au fost lucrate de moșii săi, iubește casa în care și-au petrecut viața părinții săi și iubește pământul în care osemintele acestora și-au aflat locul de odihnă veșnică”.
Sursa: Prof.Vasile DUMA / ARDEALUL NOSTRU MULTIETNIC…ȘI TOTUȘI ROMÂNESC
Sursa foto: wikipedia – Scrisoarea lui Neacșu (1521)
Comentarii recente