ANDREI BÂRSEANU ȘI NAŢIONALISMUL
— SCRISORI DIN BUCUREŞTI —

„Distinsă şi simpatică figura a naţionalismului român, feciorul preotului din Dârstele Braşovului, indiferent la trăsnetele ce se grămădiau asupra capului său, cetla regalat, la marile zile de sărbătoare ale Asociaţiunei, din evanghelia sufletului său naţionalist oă credinţa nestrămutată cu care nenumărate generaţii de preoţi au cetit in bisericile neamului românesc din evanghelia lui Crist”. …
C. Rădulescu-Motru,
Discursul de recepţie la Academie, 9 Iunie 1924.

Şedinţa de Luni 9 Iunie c, a Academiei -Române a fost o şedinţă solemnă, prezidată de M. S. Regele, care a ţinut astfel să onoreze cu prezenta Sa întrarea oficială a d-lui prof. C. Rădulescu-Motru în sânul acestei instituţii de înaltă cultură. Noul academician a rostit eu această ocazie tradiţionalul discurs de recepţie, care, vorbind despre Andrei Bârseanu şi concepţia modernă a naţionalismului, dată fiind autoritatea ştiinţifică şi personalitatea d-lui Motru, constituie desigur unul din evenimentele cele mai însemnate ale mişcării intelectuale din ultimul timp.

Întrucât socotim că învierea figurei marelui naţionalist de fapte care a fost Andrei Bârseanu, printr’o comemorare înţelegătoare şi recunoscătoare a unuia din cei mai serioşi şi mai profunzi gânditori ai naţiei noastre, ar putea fi în împrejurările politice şi sociale de azi un element de încredere în noi, de îmbărbătare la o muncă serioasă şi sistematică, un punct de orientare şi de intensificare a vieţii naţionale, am încercat să presintăm un rezumat al ideilor principale pe care s’a spriginit frumoasa şi înălţătoarea cuvântare a d-lui C. Rădulescu-Motru.

Dela început d. Motru a făcut observaţia că trecutul istoric al poporului românesc este un lanţ de momente dramatice încheiat din griji şi dureri, şi, cu toate acestea, încă din sec. XVII-lea poporul nostru manifestă o râvnă stăruitoare pentru dobândirea unei culturi naţionale, îndârjindu-se în a birui cu gândul întrebarea cea mare a naţionalismului, pe care noua plămădire a conştiinţei europene o aducea după sine ca o tendinţă caracteristică a vieţii moderne, deoarece cultura naţională s’a dovedit a fi mediul sufletesc de care are nevoie Europeanul modern pentru a-şi păstra neclintită credinţa în progres Ultimul război a consfinţit locul ei de frunte printre marile scopuri ale conştiinţei omeneşti.

La afirmarea acestui ideal poporul român a contribuit din vreme şi într’o bună parte, căci România a dat unul din fronturile pe care s’a răzimat biruinţa finală a idealului naţional european. Naţionalismul a crescut la noi ca.din pământul însuşi al ţării, iar pe tulpina lui s’a ridicat o floră sufletească de o bogăţie cum întâlnim foarte rar aiurea.

Numele înaintaşilor cu care ne putem mândri sunt multe, dar noul academician evoacă singură figura înaintaşului său Andrei Bârseanu, feciorul preotului din Drâstele Braşovului şi unul din luptătorii naţionalişti dinaintea războiului, mândri de originea lor şi de tradiţiile româneşti. El era sigur de pământul pe care-1 călca şi pe vorba pe care o spunea, fiindcă la el nimic nu era improvisat: pasul său urmează pe drumul bătut de strămoşi, vorba sa liniştită dar răspicată este spusă cu gândul de a fi săpată în piatră pentru veşnica luare aminte a viitorimei. Când un Bârseanu vrea să dovedească un adevăr, argumentul său cel mai puternic este scos din tradiţie, cea mai solidă temelie pentru solidaritatea şi continuitatea muncii gânditorilor pe terenul culturii naţionale.

Discursul ţinut la Şimleu, în 7 August 1908, ca preşedinte al Astrei, poate fi considerat ca o sinteză a convingerilor sale. Următoarele afirmaţii sunt de subliniat: 1. însuşirea caracteristică a poporului românesc este dorul său de lumină, năzuinţa sa spre învăţătură; 2. Jertfele cele mai mari pentru cultură le-au făcut cei de jos, săracii: pentru Transilvania mai ales „nu din prisosul averilor feudale, adunate de veacuri, nici din comorile stoarse dela alţii s’au făcut institutele pentru pregătirea preoţilor şi învăţătorilor, ci din obolul fostului iobag”; 3. „între cărturarii noştri şi între săteni nu poate să fie deosebire de interese, nici deosebire de aspiraţiuni, cu toţii suntem fii acceleaşi familii, cu toţii am răsărit din aceeaşi tulpină”; 4. „tot din aceleaşi motive nu pot fi deosebiri nici în aceea ce priveşte caracterul culturii noastre naţionale. Cultura noastră nu poate fi decât una şi aceeaşi, întemeiată pe însuşirile caracteristice ale poporului nostru”.

Andrei Bârseanu a avut fericirea să-şi vadă visul cu ochii şi să primească in Sibiu, la instituţia ce conducea, la 31 Mai 1919 vizita regelui şi reginei României întregite. Gândul care-l frământa acum era cultivarea şi îngrijirea moşiei străbune liberate,’ datoria de a face din ea o grădină frumoasă plină de roduri bogate şi de a fi straja neadormită a civilizaţiei omeneşti în aceste părţi ale lumii, lucru pentru care trebuie muncă intensivă şi statornică, făcută cu pricepere”. Dar la §19 August 1922 Andrei Bârseanu închide ochii pentru, vecie, lăsându-ne un testament de politică culturală din cele mai frumoase.

Partea a doua a cuvântării

În partea a doua a cuvântării sale d. Rădulescu-Motru a stăruit asupra ideii naţionale, încercând o explicaţie şi o justificare sociologică ştiinţifică a naţionalismului.

Astfel d-sa observă că poporul român, risipit, hărţuit din toate părţile, cutropit când de unii când de alţii şi îngenunchiat politiceşte lungi perioade de timp ar fi fost nimicit dacă nu şi-ar fi făcut din naţionalism o armătură de apărare. Idealul naţional l-a salvat, dând forţelor sale împrăştiate o cristalizare care l-a scos la liman.

Naţionalismul român îşi are însă rădăcina într’o credinţă caracteristică spiritului Europei moderne, care este industrială şi naţionalistă fiindcă socoate că invenţiunea şi personalitatea sunt factorii cei mai puternici ai progresului, iar ceea ce numim cultură europeană este armătura pe care şi-a dat-o această credinţă în progres. Şi cum invenţiunea şi personalitatea sunt factori în veşnică devenire, trecerea dela o generaţie la alta a sarcinei de a realiza un ideal constituie una din problemele centrale ale vieţii naţionale. La noi, după războiul întregirei neamului, este natural deci să ne aşteptăm la o schimbare în concepţia idealului naţional. Până la această dată poporul român nu dodândise decât dreptul să aibă o menire, iar menirea sa adevărată începe abia cu autonomia naţiunei întregite după război. Această menire fiecare popor trebuie s’o caute în tradiţiile justificate de raţiune, iar nu în orişice tradiţie. Căci naţionalismul viitor va fi pentru un popor ceea ce este caracterul moral pentru individ: va fi voinţa luminată de conştiinţa morală, gestul plămădit în subconştientul obişnuinţei.

Înaintea marelui război naţionalismul nostru era totdeauna drept, fiindcă naţionalismul era însuşi criteriul dreptăţii. Şi dacă naţionalismul de până acum a fost naţionalismul celor bine intenţionaţi instinctiv, naţionalismul vremii viitoare va fi, va trebui să fie al celor conduşi de raţiune, înţelegând prin raţiune nu cumpătarea gestului ci cumpănirea judecăţii In vederea prevederii. Temelia naţionalismului insă, ieri ca şi azi, e zidită tot pe ţradiţii, care sunt naturale sau de alegere. Dar, potrivit adevărului, este naţională atunci când se explică din firea poporului şi se acordă cu manifestările acestuia pe întreg câmpul culturei. „întocmai cum munţii şi râurile unei ţări formează o unitate energică în care o parte explică pe ceealaltă, tot aşa şi tradiţiile naţionale, în lumina adevărului, constituiesc o personalitate reală şi consecventă: ele- apar ca desfăşurarea unui personalism energetic adică a unui suflet ieşit din evoluţia energiei cosmice. Tradiţia In acest înţeles se confundă cu însăşi originalitatea poporului. A munci pe baza tradiţiei naţionale este a munci la adâncirea originalităţii naţionale.

În lumina naţionalismului raţional tradiţia este pulsaţia regulată, din ce în ce mai caldă a vieţii care se continuă din generaţie în generaţie. Tradiţionalul este mărturia energiei In potenţialitate”.

Naţionalismul, în interesul vechiu, era un scut de conservaţie, continuă d. Motru şi el se desvăluia sentimentului, iar realizarea lui era lăsată tot inspiraţiei sentimentului: era deci impulsiv şi subiectiv. Naţionalismul viitor va fi o armă defensivă: va fi calculat şi obiectiv. Pentru definirea sufletului României de mâine, şi mai ales pentru găsirea mijloacelor prin care acest suflet să ajungă la o deplină desfăşurare pe lume sentimentul este de un ajutor secundar. El poate cel mult să pregătească buna dispoziţie pentru a se merge pe calea cea dreaptă, care In politică poate fi găsită numai de judecata ştiinţifică. De aceia, dacă generaţiile trecute au înţeles naţionalismul ca o credinţă isvorită din sentiment, generaţiile viitoare vor trebui să-l înţeleagă ca o convingere politică întemeiată pe ştiinţă.

Azi ne găsim la răscrucea acestor două concepţii. Şi Andrei Bârseanu a avut presimţimîntul că sentimentul singur nu poate aduce biruinţa, şi de aceea el spunea că trebuie „o muncă intensivă şi statornică, făcută cu pricepere”. Astfel, dacă Bârseanu n’a fost un precursor, a fost In schimb unui-din cel mai limpezi presimţitori, şi subt acest titlu generaţiile viitoare îl vor revendica printre înaintaşi şi-i vor cinsti memoria.

In încheere, noul academician relevă necesitatea de a se aduce pentru sprijinirea naţionalismului român, nu fraze sentimentale, ci o muncă ştiinţifică serioasă, deoarece ştiinţa dă criteriul cel mai sigur, atât pentru cunoaşterea cât şi pentru călăuzirea vieţii unei naţiuni, al cărei fundament îl constituesc: înrudirea de sânge, viaţa cu tradiţii şi influenţe comune, corelaţiile strlnse cu pământul şi multe alte legături de minte şi de inimă, stabilite în decursul unei lungi convieţuiri între locuitorii unei ţări. De aceia pe viitor locul, destul de ingrat, din fruntea mişcării naţionale va fi hărăzit naţionalistului om de ştiinţă, a cărui muncă nu are efecte aparente şi răpezi, iar nu entuziaştilor improvizaţi sau chiar naţionaliştilor numai bine intenţionaţi. Afară de aceasta, pe viitor nu indivizii vor fi In fruntea mişcării naţionaliste ci instituţiile, adică corporaţiile, care îşi vor împărţi între ele sarcina cercetărilor asugra originei, firei şi menirei naţiunei, fiind astfel şi promotoarele ideii naţionale.

Aceste luminoase observaţii, rod al unei experienţe şi al unei cercetări ştiinţifice riguroase, trăiesc şi se impun prin însăşi conştiinţa superioară ce le-a elaborat şi le stă la bază. Să le Înţelegem şi să facem din ele îndreptarul activităţii noastre sociale şi cetăţeneşti.

S. Vlădescu-R.

Print Friendly