de Zaharia Bârsan

Vineri dimineaţa, în ziua de Sfântul Ilie, plecăm din Cluj peste Apahida cea rurtă de săcară şi o luăm în sus pe Valea Someşului. Mi-aduceam aminte de-acum nouă sau zece ani, când tot pe drumul acesta, bălat cu dorul de-o lume nouă, mergeam la şcolile de la Năsăud. Un geamantan măricel şi dorul de cei care i-am lăsat plângând în gară la Braşov, atâta duceam cu mine.

Treceam pe la Gherla cea fioroasă, unde ştiam c-a fost şi unul de prin părţile noastre, treceam pe la Dejul cel şovinist şi după puţin timp ne coborâm la Beclean să schimbăm trenul.

Ne urcăm într-unul mititel, care ne ducea până la Ilva-Mică.

Când ne apropiam de Năsăud mă năpădesc amintirile unei primăveri aproape uitate. Mi-aduc aminte de prietenii mei de-atunci, de petrecerile noastre tăinuite în câte-o cârciumă uitată din Întrădamul cel jidovesc, mi-aduc aminte de cele două fete ale cârciumarului de lângă pod şi de bietul meu ceas lăsat amanet pe-acolo. Eram vreo patru-cinci nedespărţiţi, toţi cântăreţi şi băieţi buni. Când se desprimăvărase rătăceam cântând pe dealurile din preajma Năsăudului şi făceam să răsune văzduhul de quartetele noastre improvizate. Odată am făcut un lucru, de care întotdeauna mi-a fost frică, amintindu-mi-l. Se dezgheţase Someşul şi masele de gheaţă se ţineau sprijinite una pe alta, gata să pornească. În mijloc era o masă fixă, mai mare, şi noi sărind de pe una pe alta, ajungem aici şi ne aşezam cu nu ştiu câte sticle de rachiu. Pe vremea mea se bea numai rachiu pe la Năsăud; acum nu ştiu. Era aşa de uşor să se desfacă masa pe care şedeam şi s-o pornim cu Dumnezeu. Ei, ce vreţi? Eram la vârsta aceea frumoasă, când omul îndrăzneşete tot. Cine sta să se mai gândească!? Cântam şi râdeam de parcă am fi stat pe cine ştie ce plai cu flori şi iarbă verde.

Îmi mai aminteam de-o căscioară acoperită cu şindrilă din capul uliţei de din jos şi de-o fată frumoasă, pe care o văzusem în căscioara asta, la război, scăldată de razele proaspete ale unei dimineţi de primăvară. Apoi de-o dragoste, soră cu florile, ursită să moară odată cu ele şi de-o seară de bal din sala de gimnastică, de unde m-a dat afară directorul gimnaziului fiindcă mă găsise fumând un muc de ţigară. A fost cea mai urâtă seară din tinereţea mea; mă făcuse de râs în faţa fetelor.

Şi multe altele îmi veneau în minte.

Trenul se opreşte în gară la Năsăud, mă întâlnesc cu prieteni de pe vremuri, unii ne însoţesc până la Sângiorgiu, alţii îmi promit că vin pe zilele reprezentaţiilor.

Înaintăm, furişându-ne cu trenul nostru mititel printre dealuri, tot pe lângă Someş şi pe la 2 p.m. ajungem la Ilva-Mică.

Un ţăran bătrân, dar voinic, întreabă de mine cu voce tare şi mă caută printre lume.

• Eu sunt! zic:
• Eu sunt ăl cu cocia de la hotel.
• Să fii sănătos.
  Încărcai bagajele şi pornim spre Sângiorgiu. Someşul curgea la vale: întunecat de limpede şi de curat ca toate apele de munte. La stânga se ridicau culmi pleşuve şi şterse şi din când în când se iveau pe vârfuri colţuri pietroase, cum îi iese omului sărac părul prin căciulă.

Cărăuşul nostru era un bătrân bun de gură, glumeţ şi simpatic.

• N-aţi mai fost pe aici, aşa-i?
• Nu moşule, n-am mai fost. E lume multă?
• E bugăt, că îs mulţi pe lumea asta care n-au de lucru. Aţi nimerit-o chiar bine. E astă-seară la hotel aşa o … asta … ştii o doamnă d-astea care cântă.
  Vorbea de concertul din seara aceea.

Treceam pe sub nişte poduri acoperite, mai se ceartă bătrânul cu nişte ovrei care nu dădeau căruţele din drum, mai cotim la dreapta, la stânga şi intrăm în Sângeorgiul-român. Un sat mare şi curat, cu case multe din lemn şi cu multe grădini.

O casă mare şi simplă, un fel de cazarmă veche, cu coridoare strâmte şi cu nişte odăi mari şi puţin prietenoase, foarte economic mobilate – era hotelul băilor. Lavoarele semănau cu acelea rămase într-o casă din vremuri bătrâne, iar scaunele şi celelalte mobile miroseau a muced şi a bătrâneţe.

În faţa hotelului un parc destul de frumos, brădet mult şi grupuri, grupuri de oameni, care stăteau de poveşti unii, alţii jucau cărţi. Câte un grup de tineri, fete şi băieţi, citeau noutăţile de prin puţinele gazete ce pătrund aici, la polul nordic.

Vin cunoscuţi şi ne spun despre pregătirile făcute, despre felul cum a fost aranjat concertul de cu seară şi de popa din sat care n-a fost înţeles de poporeni.
Le zisese popa, la ieşirea din biserică, să stea puţin înaintea Casei Domnului să le spuie ceva, şi-a ieşit popa:

„- Oameni buni, a venit aici artistul Ardealului, un tânăr care a secerat lauri… etc”.
Lumea se întrebă:

• Ce-a secerat mă, ce-a secerat?
  Şi după ce termină părintele, întrebă unul:
  „- Da cât se plăteşte d-le?
• O coroană!
• Ba să ne lase mai ieftin, d-le, mai ieftin. Cu o coroană plătim un cosaş, d-le…”

E tipică întâmplarea. La noi se întâmplă adeseori de vorbesc „domnii” prea pe sus ca să-i poată înţelege bieţii ţărani.

Seara mergem la concert. O sală pătrată, un podium şi lume multă … multă. Pe uşa de geam a sălii o hârtie pe care văd scris între altele:
„Aria din” … cutare prin d-şoara X, „Mama” de Coşbuc prin d-şoara Y, „Romanţă” prin d-l Z.
E ciudat să mai vezi astfel de scris la 1907.
Concertul începe. Artista are o înfăţişare impozantă şi simpatică, voce plină şi puternică. În bucăţile româneşti pronunţă rău limba noastră frumoasă. Sperăm că pe viitor va da mai multă grijă pronunţiei româneşti şi va avea mai multă milă farmecul versurilor noastre poporale.
Declamaţia „Mamei” de Coşbuc a fost simplu dar destul de mulţumitor pentru o diletantă.
Domnul cu romanţa „Cât te-am iubit” însă a făcut o greşală: o voce care sună bine în berărie de cele mai multe ori nu se potriveşte pe scenă.
După concert a fost voie bună. Noi însă osteniţi de drum ne-am dus şi ne-am culcat.
A doua zi ne-am dus la izvor şi am făcut şi noi ce fac ceilalţi, am băut apă, am înconjurat dealul şi am venit iar la izvor. Am mai băut odată şi iar am pornit-o pe după deal… Ce să faci? Trebuie să te ţii în rând cu lumea; cică ar fi de leac apa asta.

La baie dăm peste un bătrân c-o gură cât … hotelul băilor. Să ne ia pe sus nu altceva. Era servitor acolo … şi stăpân. Băuse el ceva săracul şi ne lua de sus de tot. Am început eu şi mai tare, că glas – mulţumesc lui Dumnezeu, am – şi l-am potolit.

Când ieşim la izvor era muzică şi veselie. Tineri şi fete frumoase se lăsau îmbiate cu apa tămăduitoare, se făceau glume şi se râdea cu hohote. Era un prisos de viaţă, ce se risipea în atmosfera curată şi patriarhală.

Seara jucăm. Pentru întâia-oară se juca teatru românesc prin părţile astea. Aveam o scenă mică şi şubredă, improvizată.

Spectacolul a decurs frumos şi s-a sfârşit şi mai frumos. Am jucat „Furtuna casnică”. În mijlocul scenei, la stânga, aveam o canapea mare de piele, demnă de marele hotel. Avea o apariţie trainică. Noi sfârşim piesa printr-un joc improvizat: îi arăt brăţara şi fug după mobil. Doamna după mine. Mă urc pe canapea, doamna vine şi dânsa şi încercându-se să-mi ia brăţara ne lăsăm oşor pe spatele canapelei, care se desface şi mă răstorn cu nevastă-mea de gât şi, încet şi frumos, ne trezim jos. Începem să râdem cu hohot, cortina se lasă şi publicul se depărtează mulţumit de acest sfârşit aşa de potrivit pentru piesa aceasta. Cei mai mulţi credeau, într-adevăr, că aşa trebuia să fie.

Un prieten al nostru, care se îngrijise de mobilă, veni râzând să ne spuie ceva, dar nu putea; râdea cu o poftă nespusă. După ce se mai potoli ne povesti că directorul i-ar fi zis, când a cerut canapea:

• V-o dau bucuros, dar vedeţi de-o mai rezemaţi de ceva.
• Nici nu m-am gândit ce vrea să zică cu asta… Ha, ha, ha … Acum am înţeles, ha, ha, ha … şi râdea prietenul meu de nu se mai putea opri, iar noi râdeam ca nişte nebuni de râsul lui

După puţin de-abia stăpânindu-se:
„Asta a fost bună! Aşa teatru zic şi eu. Aşa n-am mai râs de când sunt!”
A doua zi, duminică, a venit o lume imensă. Mulţi n-au mai putut să intre; nu mai era loc, deşi stăteam mai mulţi în picioare.

Ar fi bine ca direcţia băilor să se hotărască să facă o scenă convenabilă pentru viitor, când vom reveni iarăşi cu drag la cei care ne-am arătat dragoste şi am rămas mulţumiţi de prestaţiile noastre artistice.

Duminică, la a doua reprezentaţie, suntem rugaţi să repetăm „Furtuna casnică”. Ne-am ferit de canapea ca de „ucigă-l crucea” şi-abia acum a priceput mare parte din public c-o fost o întâmplare sfârşitul piesei din seara trecută.

A doua zi, luni, am rămas aici şi m-am odihnit ne-am dus la izvorul tămăduitor, am băut apă, am înconjurat dealul şi am stat de vorbă cu lumea din parc.

După masă ne-am dus la Someş. Am stat câteva ceasuri pe ţărmul pietros privind undele limpezi şi discutând cu pritenul O. multe chestiuni culturale şi literare. Am vorbit şi de literatura noastră dramatică aşa de săracă.

• N-avem ce face. Trebuie să ne mulţumim cu localizări deocamdată.
• Dar Caragiale?
• Comedia lui Caragiale, la noi, şi-ar pierde jumătate din farmec. Sunt situaţii şi personaje străine de publicul nostru. Singura dramă „Năpasta” ar mai merge. Am şi jucat-o aproape prin toate părţile. Văd că diletanţii noştri joacă pe ici, pe colo, comedii de Caragiale: Conul Leonida, Noaptea furtunoasă ş.a. Grozav mi-ar plăcea să văd şi eu o astfel de reprezentaţie.

Tot aşa cu comediile lui Alexandri, sunt prea pentru vremea lor, decât să mai poată mulţumi azi publicul nostru mai ridicat.

S-ar potrivi la noi şi cred că ar fi adevărate sărbători, când s-ar juca Despot-Vodă, Răzvan şi Vidra, Vlaicu-Vodă şi mai cu seamă Wilhelm Tell, dar deocamdată n-avem nici personalul necesar, nici scene potrivite.

Ne rămân deci localizările făcute cu dibăcie, într-o limbă românească curată. Propovăduirea unei limbi frumoase e datoria noastră imediată şi singura deocamdată.

Ar fi un mare noroc, se înţelege, dacă am avea piesele noastre originale ardeleneşti.

Şi cum şedeam aşa pe malul apei vorbind despre câte şi mai câte lucruri. Dincolo, pe ţărmul din faţă, o casă cu acoperişul de paie, pornită s-o ia într-o parte, sta singură ascultând parcă murmurul valurilor. Un porc se răsfăţa şi el cum putea scărpinându-se de-un colţ de piatră, ieşit din pământ.

În amurg am revenit în parc şi la o masă ascultam poveştile fermecătoare ale unui domn de prin părţile locului, care ne ţine o adevărată conferinţă despre viaţa casnică. Dă să plece şi iar vine şi noi ne bucurăm şi-l ascultăm cu drag. Are miere în vorbă şi o dibăcie surprinzătoare în trecerea uşoară de la o chestiune la alta.

Lumea începe să se ridice, pornind spre sala de mâncare. Parcul devine tot mai liniştit, aşteptând parcă întunericul ce cobora din ascunzişurile munţilor.

Un român desculţ, c-o pălărie mică dată pe ceafă, în gură c-un muc de ţigară, trece prin faţa noastră mândru. În spate purta o scară strâmbă cu patru cuie, dar strâmbă cum n-am mai văzut, parcă ar fi făcut-o anume, şi în mână o tinichea. Era aprinzătorul de lămpi, mă rog! Îşi răzima scăriţa de stâlpul unui felinar, trage odată cu coada ochiului la noi, mai trage şi din muc o dată şi se urcă… la datorie. Era cel mai interesant aprinzător pe care-l văzusem şi cea mai interesantă figură din băile de la Sângiorgiu.

Lumina felinarului se trudea nevoiaşă prin întunericul ce se lăsase, iar de departe se auzeau cântecele sinistre ale ovreilor care îşi făceau rugăciunea într-o casă… undeva.

A doua zi plecarea. Iar vorbe, iar îmbrăţişări, iar despărţire.

Pornim iar cu moşul de vorbă, trecem pe sub păduri acoperite, întâlnim români cu topoarele pe umăr şi românce cu furca în brâu mergând cu câte doi-trei copilaşi ce li se ţineau de cătrinţă.

Luăm trenul la Ilva-Mică şi o pornim la vale1…

Voci din presă

Ca încheiere, dau rândurile ce urmează găsite în „Lupta2” şi scrise de-un corespondent de la Sângeorgiul-Românesc.

Reprezentaţiile teatrale ale domnului Zaharia Bârsan

Poate nicicând nu s-a strâns în Sângeorgiul Românesc atâta lume românească din toate părţile ca tocmai în cele două zile care au urmat după sărbătoarea Sfântului Ilie, când aceste părţi de sus ale Transilvaniei au putut avea în mijlocul lor pe tot mai mult iubitul artist dramatic, pe domnul Zaharia Bârsan, care venea pentru întâia oară pe aici, cu mica sa trupă teatrală în fruntea căreia şi-a mai luat un tovarăş nedespărţit, pe cunoscuta artistă Olimpia Braşoveanu, azi spre bucuria tuturora, doamna Olimpia Z. Bârsan.

Deşi din oarecare neprevedere, ca să-i zic aşa, în ziua de Sfântul Ilie a fost şi un concert internaţional aici, al doamnei Valeria Papp, vestea venirii d-lui Bârsan a adunat laolaltă mai mult public doritor de teatru decât s-ar fi crezut. D-l Bârsan s-a putut încredinţa aici, poate mai bine ca în cele mai multe locuri, nu numai de dragostea neclintită ce i-o poartă lumea românească din întreaga noastră ţară, dar totodată şi de dragostea pentru artă care, încolţită odată, se dezvoltă cu o putere, în adevăr încântătoare. Din depărtări uimitor de mari a venit lume doritoare de teatru ca să ia parte la sărbătorile artistice pe care le pune la cale, cu o râvnă din ce în ce tot mai mare, însufleţitul închinător al întârziateai noastre Thalii române, şi n-a fost cel care să plece cu o rază de nemulţumire sau de indiferentism.

Fiecare simţea că teatrul român de la noi a luat fiinţă că dacă publicul românesc a ajuns pretutindenea la o treaptă culturală atât de înaltă încât să simtă nevoia sufletească a teatrului a ajuns şi acesta încât să aibă artişti de seamă care să mulţumească pe deplin această nevoie. Un lucru mai întârzie, şi el nu e departe de realizare: o înţelegere între d-l Bârsan şi societatea pentru fond de teatru pentru ca să se poată organiza o mişcare pretutindenea; şi o mişcare puternică de care să nu rămâie neatinse mai cu seamă acele părţi româneşti încremenite unde oficialitatea a înghiţit orice viaţă naţională mai puternică, şi unde, prin urmare, e mai mare nevoie de o lumină.

Scriitorul acestor rânduri are o convingere foarte sigură că zorile teatrului nostru s-au arătat şi că cei chemaţi nu vor mai tândăli, despicând fire de păr şi încurcând lucruri care de mult trebuiau descurcate şi limpezite. Adunarea fondului de teatru care se va ţinea în anul acesta e datoare în faţa opiniei publice să realizeze ceva concret în ce priveşte acel „Plan de acţiune”, devenit banal în urma atâtor vorbe fără nicio ispravă. Ea va şti să pornească acum o acţiune care să dovedească cum că nici la noi arta nu e condamnată la soarta de miloagă, care stă înaintea uşilor, cerşind milă.

Şi încă ceva. Cine nu se uită cu dispreţ la ţăranii care se îmbulzesc pe la ferestrele sălilor de reprezentaţii, unde stau ceasuri întregi mulţumindu-se să vadă măcar un simplu colţişor de scenă, va înţelege că nici ţărănimea noastră nu va mai trebui lăsată în braţele ignoranţei de veacuri, ci va tebui scoasă din ea şi prin ajutorul teatrului care moralizează şi cultivă. Şi va trebui pus întrucâtva capăt şi dilentantismului care, la ţară, e de cele mai ulte ori o adevărată pacoste şi pentru diletanţi şi pentru cei care îi privesc numai ca să râdă de câte o năzbâtie sarbădă şi vă poate spune că au fost la teatru. Dacă teatrul e o şcoală, desigur, că e vremea ca şi aceia care îl fac să aibă puţin şcoală.

Deşi un talent pronunţat dramatic, d-l Bârsan joacă cu o deosebită uşurinţă şi în comedie. Cine l-a văzut la Sângeorgiu nu-l va uita pentru minunata satiră a III-a a lui Eminescu în care s-a urcat la un grad de interpretare cu nimic mai prejos de acela al nemuritorului poet care a eternizat figura războinică a lui Mircea cel Bătrân, – nu-l va uita pentru cele două roluri din Jean Marie a lui A. Theuriet, care au strânit lacrămi, – pentru rolul din comedia Un prieten” în care, totuşi, e mai multă duioşie decât orice altceva, duioşie pe care d-l Bârsan a interpretat-o storcând lacrămi din ochii ascultătorilor. Şi nu-l va uita nici pentru acea limbă curată, pentru acea pronunţie aleasă şi fină care pentru orice obişnuit cu accentul dur ardelenesc e o adevărată revelaţie pe lângă un puternic îndemn spre curăţirea limbii atât de plină de barbarisme1.

Publicul, enormul public, care sătea să spargă zidurile sălii celei mari de la hotelul „Hebe” al băilor, îşi va duce aminte totdeauna de doamna Bârsan care în deosebitele roluri atât de variate şi ca gen şi ca temperament, a stors apluzele necontenite ale tuturor celor prezenţi, şi admiraţia lor. Cei mai mulţi nu vor uita-o pentru admirabila interpretare a „Furtunii casnice” care s-a dat în ambele seri şi care e una dintre cele mai tipice, dar şi mai grele piese din câte poate să arate repertoriul nostru teatral. Damele vor fi mai puţin recunoscătoare doamnei Bârsan pentru dezvăluirile atâtor slăbiciuni femeieşti, dar pentru aceasta admiraţia lor pentru artista Bârsan nu scade după cum nu scade nici a acelora care pot să o cunoască şi în afară de scenă. Şi oricine îşi va aduce aminte cu o vădită emoţie de Teresa din „Jean Marie” care are să aleagă între două iubiri caste şi ambele deobligătoare şi care alege totuşi cu atâta înţelepciune, cu atâta simţ de o moralitate care nu se întinează nicidecât. Alţii o vor vedea-o în rolul mamei nenorocite din „La icoană” de Alexandru Vlahuţă, alţii în rolul din „Prietenii”, duios – din „Capriciul unui tată”, care s-ar putea şi „Pisica şi şoarecele” – şi din „Nervosul” căruia nu-i poate dărui decât o fărâmă de compătimire pentru nenorocirea de a fi mimat trupeşte şi amorezat nebuneşte de o fiinţă cu un temperament atât de deosebit, cum e dânsa. Şi amintindu-şi de dânsa, oricine va avea înaintea ochilor săi sufleteşti o adevărată artistă, căreia nu i se poate dori altceva decât viaţă lungă, fericire, iubirea şi priceperea de artă pe care o dovedeşte astăzi.

Restul trupei domnului Bârsan e compus amăsurat împrejurărilor vitrege între care trăim. Aceasta numai ca număr, căci ca prestaţiuni e vrednic de artistul al cărui nume îl poartă întreaga trupă.

Închei cu o urare: Dumnezeu să aibă în grijă pe noua pereche de artişti şi acelaşi Dumnezeu să deschidă ochii publicului românesc spre a putea vedea2.

1 Zaharia Bârsan, op. cit., pp. 142-144.
2 „Lupta”, Anul I, Budapesta, 28/10 august 1907, nr. 165, p. 3. Articolul este semnat de N. Frunză şi este o continuare a ceea ce a scris Zaharia Bârsan în rândurile de mai sus.

1 Zaharia Bârsan, Impresii de teatru din Ardeal, Arad, Tipografia George Nichin, 1908, pp. 92-100.
2 „Lupta”, Anul I, Budapesta, Marţi 17/30 iulie 1907, nr. 156, la rubrica „Ştirile zilei” anunţa cu titlul „ Zaharia Bârsan în Sângeorgiul-Românesc” că „după înlăturarea piedicilor pe care a încercat să i le pună stăpânirea şi-a reluat firul turneului început cu atâta însufleţire. În toate locurile locuite de românii acestei ţări e aşteptat cu o deosebită nerăbdare. Sâmbătă şi Duminică, după Sfântul Ilie (3 şi 4 august) d-l Bârsan, dimpreună cu trupa dramatică a d-sale, va da două reprezentaţii în Sângeorzul-Românesc, la băi. Dată fiind împrejurarea că d-l Bârsan umblă pentru întâia oară prin aceste părţi, lumea românească din tot jurul se interesează într-un mod deosebit de cele două reprezentaţii. Fiind Sângeorgiul, peste vară, un centru unde-şi dă întâlnire întrega clasă cultă din apropiere şi din depărtări mai mărişoare, se prevăd pentru aceste două zile succese mari”.

Alte surse: Pisanii Sângeorzene – Spiritualitate, Istorie și Tradiție ANUL II, NR. 16, DECEMBRIE 2013

Print Friendly