Marioara Voiculescu s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică la sugestia actorului şi dramaturgului Zaharia Bârsan, cu dispensă de vârstă, la numai paisprezece ani. În primii ani a avut-o ca profesoară pe Aristizza Romanescu, iar în ultimul an pe Petre Liciu. Se familiarizează din această perioadă cu scena, făcând figuraţie la Teatrul Naţional, unde este angajată în 1901, după terminarea studiilor. În primii ani de formare artistică se află sub o dublă influenţă, cea a regizorului-pedagog Paul Gusty şi cea a reformatorului teatrului românesc, Alexandru Davila. Apare în roluri secundare în Patrie de Victorien.

N-a fost numai frumoasă, curtată şi iubită, a fost o actriţă cultivată. “Recunosc că-mi plăcea să fiu curtată, să mă simt iubită, dorită. Şi mulţi dintre admiratorii mei erau delicaţi, distinşi, culţi eleganţi. Toată lumea îmi spunea că am un <>, căruia greu i se poate rezista“.

Avea o memorie excepţională şi a muncit ca o ambiţioasă. Şi-a înlăturat depresiile luând în mână o carte, pentru că avea patima lecturii.

A deschis drumuri noi în istoria teatrului românesc. După ce a văzut cum joacă Agatha Bârsescu, şi-a dat seama ce este teatrul: “Mi-am dat seama că teatrul este o carieră nebănuit de grea şi că numai anumite fiinţe sunt miruite de Dumnezeu. Am înţeles că ceea ce vroiam să învăţ e un lucru nespus de dificil, şi că, dacă nu ajungi ceea ce a ajuns marea artistă din faţa mea, mai bine să renunţi la tot şi să te înfunzi în ceaţa vieţii unde toţi oamenii seamănă unii cu alţii.”
…

Jurnal Memorii MARIOARA VOICULESCU

Ca orice demers critic, şi cel în ceea ce priveşte analiza unei cărţi ar trebui să fie cât mai obiectiv cu putinţă. E însă greu să păstrezi distanţa atunci când este vorba de o carte de memorii, prin definiţie un demers literar subiectiv. Şi în special când este vorba de “povestea” vieţii Marioarei Voiculescu, un om guvernat de pasiune şi iubire pentru teatru şi pentru oameni.

Am numit “poveste” cartea editată de Fundaţia Camil Petrescu şi revista Teatrul Azi nu din dorinţa de a realiza o figură de stil, ci pur şi simplu din nevoia de a exprima cât mai exact sentimentul ce mi 1-a transmis istorisirea propriei vieţi de către Marioara Voiculescu, existenţă ce a reprezentat o trecere prin lume aproape ireală, cu suişuri până la cer şi coborâşuri până în străfundurile durerii şi
nefericirii. Ireală prin cariera fabuloasă a actriţei, începută la paisprezece ani şi terminată nepermis de timpuriu, prin viaţa turbulentă pe care a trăit-o, între dragostea aproape nenaturală pentru copilul său (adus pe lume la nici 17 ani) şi teatrul ca scenă pentru actriţă şi regizoare, ca instituţie înfiinţată şi guvernată de ea însăşi, ca sursă de averi fabuloase câştigate şi pierdute, ca pasager în Orient-Expres-ul interbelic Bucureşti-Paris şi retur, ireală prin frumuseţea şi farmecul feminin subjugator atât pentru public cât şi pentru colegi de breaslă.

Obsedată de ideea dispariţiei – nu atât fizice, cât de uitarea ce se aşterne peste existenţa unui creator după dispariţia sa – Marioara Voiculescu a scris de-a lungul anilor, între două turnee, între un mare succes şi dispariţia cuiva drag, crâmpeie de gânduri, de fapte, de trăiri, cu bucurie dar mai ales printre lacrimi şi suspine. A scris – pentru a le-o lăsa celor ce vin după – povestea unei vieţi dedicate scenei şi oameni lor. Şi deşi a scris cu gândul că într-o bună zi memoriile îi vor fi publicate, nu a alterat nimic din ceea ce a simţit şi a vrut să exprime, nu aşa cum de multe ori se întâmplă cu jurnalele şi memoriile în care autorii aplică o fină cenzură paginilor redactate. Nu s-a jenat să povestească despre victoriile artistice sau despre pasiunile sentimentale, nu a ascuns sila provocată de oportunism, răutate şi egoism, a iubit scena şi marii artişti pe care i-a întâlnnit şi a dispreţuit micimea sufletească, lipsa de talent şi de generozitate a celor ce au înconjurat-o. “În cariera mea şi în viaţa mea niciodată nu am vorbit nici de mine, nici de succesele mele. Aceste rânduri vor fi citite poate de oameni care nu m-au cunoscut – şi nu mă vor crede, dar cei din timpul meu sigur vor înţelege”.

Aşa cum şi-a dorit, jurnalul şi memoriile sale sunt un îndrumar pentru oricine visează să calce pe o scenă; nu e vorba însă de lecţii de actorie, ci de un exemplu real de cum trebuie construită o carieră autentică şi despre cum trebuie să trăieşti în teatru: ce gânduri şi sentimente să te guverneze, câtă tărie de caracter, voinţă, sudoare şi dragoste trebuie să ai şi să dăruieşti celor din jur şi mai ales publicului.

“Povestea” vieţii Marioarei Voiculescu nu rămâne însă interesantă şi fascinantă doar pentru slujitorii scenei, ea constituie, în acelaşi timp, un roman incitant despre lumea interbelică şi postbelică a teatrului, un roman despre tipuri şi tipologii umane, o radiografie a societăţii româneşti cu defectele şi calităţi le ei, cu istoria tulburătoare a primei jumătăţi a secolului trecut.

Această primă ediţie a Jurnalului şi memoriilor Marioarei Voiculescu, realizată cu multă dragoste şi pasiune de Florica Ichim si Oana Bors, în Galeria Teatrului Românesc, “deschisă” de revista Teatrul azi, reprezintă o epocă a scenei româneşti prea repede şi uşor dată uitării, oferind totodată o feerică întâlnire cu mai mult decît o actrită, cu un personaj principal al teatrului nostru. Nu pot încheia fără a da un scurt citat din finalul cărţii, ce m-a impresionat mult prea puternic pentru a-l lăsa nepomenit la capătul acestor rânduri: ” … Nu ştiu să urăsc şi nu am ştiut niciodată. Am iertat tot – şi mai mult încă – am uitat tot, şi de multă vreme. Azi, sufletul îmi este pur și luminos ca al unui copil. Ceea ce însă nu pot uita (şi îi rog şi pe ceilalţi) e că, în afară de a fi mamă, nu am fost decât artistă. Mi-am adorat ţara şi nu am vrut să o părăsesc niciodată … ” (din capitolul “Ultimele dorinţe”).

de Ioana ANGHEL

Print Friendly